Te pui cu … puiu’?

Trebuia sa mai vin si cu o noua reteta, nu?

Doamnelor, domnilor si doamnelor, am o veche dragoste. Iubesc lenea. Asa ca pentru aceasta minunata reteta avem nevoie de una bucata piept de pui extrasa din cel folosit la ciorba si pilaf si una bucata pofticios care si-a amintit, moaa, cum mancam noi din borcan sosul ala unchiu’ Ben.

Pentru conformitate am fotografiat si eticheta, sa vedeti ca nu e incornoratul chiar atat de tuciuriu.

Cum, vorba catavencilor, cititorii nostri sunt mai destepti decat ai lor, deja stiu ca va imaginati reteta. Ce nu stiti e ca i-am adus doua adaugiri, pentru ca vreau si pentru ca pot (si pentru ca am avut in plus). Si anume: varza (calita odata cu puiul in ulei de arahide, impropriu spus calit, nu urasc nimic mai mult decat pieptul de pui extra prajit, cand mai citesc si retete in care intai se fierbe si pe urma se coace, prajeste, simt instant nevoia de o bere, ca nu aluneca la vale neam).

Si, ca sa continui, dupa ce am lasat sa clocoteasca nitel si cu sosul, am pus si o mana de alune de padure, la final, inainte de a se servi (sau manca, dupa caz), ca sa nu se inmoaie.

Unii spun ca merge cu paste, mie sosul dulce-acrisor, picant sau nu, nu imi place deloc cu paste, nici cu un orez prea aromat, asa ca am ales un „Thai” de la Scotti.

Mi-am amintit de Nan-Jing, de care lumea se speria pe vremuri, pana si acum sunt ingrediente putin cunosute pe ici pe colo, dar sa mergi la chinezesc pe vremuri, cand Minerva era singurul, era mare lucru, nu de preturi, ca nu era scump ca acum, dar toti intrebau: si, ai mancat caine?

Portia mea, fara caine si necoafata mi-a trezit amintirea, daca nu era lenea mare dadeam puiul si prin ceva ou batut cu amidon.

SI sa stiti ca se pare ca e boala contagioasa lenea asta, pe cuvant de rororo.

Plimbare gri prin centrul anacronic

Pe o vreme oribila am luat-o nitel la pas prin centru, dupa ce am indurat zbieretele puradeilor care schingiuiau ceva colinde cu Isus si Maria tarand de gat niste pui de catei prin metrou, am aterizat la Unirii si am zis sa ne plimbam lejer, la pas, din cafenea in strada, din strada in „impinge tava”, poate daca era o zi cu soare era mai bine, dar nimic nu sta in calea celui dormit de aer rece, cersetori, lume diversa si pustoaice frumoase.

Biserica Sfantul Anton destul de renumita in peisajul bisericilor ortodoxe bucurestene, la fel de frumoasa si inconjurata de … inconjurta.

Lipita, dupa cum stiti, de Curtea Veche. Pun link pentru a nu mai da eu detalii sau copy/paste pentru a parea ca stiu ce se intampla acolo unde au stat unii care au murit de mult (hehe). Ce imi amintesc e ca in capatul curtii vechi am mancat niste mici dupa care ne-am imbolnavit (acum hat, ani multi) eu si colegii, cand lucram pe Lipscani.

Am poposit la Hanul lui Manuc, de fapt la una din increngaturile din bulevard, acum am inteles ca e un melanj de bucatarie romaneasca si libaneza (!!??), si daca zice Metropotam si pune si poze, apai e cel putin ciudat. Noi ne-am incalzit nitel privind lumea de pe strada, apoi iarasi am luat-o la pas.

A, pardon, unul din bistrourile in care am stat avea un design la buda de mare exceptie, mi-a parut rau ca nu am luat geanta la buda sa va arat, data viitoare.

In strada, o droaie de chioscuri, chiosculete, mancare la botul patrupedului sau nu, cel mai votat produs, din ce am zarit eu pe strada, covrigul bavarez de un leu.

Draga mama, cand citesti, sa stii ca Hanul lui Manuc arata foarte bine, e renovat frumos, e curat, s-a pastrat arhitectura, mobila veche reconditionata, dar … nu mai e ce a fost, mananci ca la Istambul si nu mai e Tony Iordache.

O chestie misto, asta e de amintiri din copilarie, mie de fapt nu de langosi cu branza imi era dor ci de gogosi cu branza, alea se gaseau langa liceu, 3 lei bucata acum … niste ani. Anii trec si istoria se repeta pentru ca am gasit o bunatate de gogosi cu branza cu … 3 lei.

Cum spuneam, haleala langa haleala, mi-a placut asta cu hunger management.

Orasul asta seamana din ce in ce mai tare cu Istambulul, de centru zic, cladiri perfect renovate, monumente istorice, langa te miri ce ciudateni sau jafuri in paragina si, peste tot se construieste, sapa, e cate o schela, iaca am si uitat ca au mutat lupoaica din DOrobanti aici, acum fac ceva in jurul ei, probabil piscina olimpica pentru Romulus si Remus.

Detaliu de pe Muzeul Bucurestiului al carui site este foarte interesant de vizitat.

In pasaj la Universitate un targulet cu produse artizanale realizate de artisti mai tineri sau mai varstnici, dar majoritatea foarte, foarte misto, de la gablonturi la caculite si obiecte de imbracaminte, bonus, ceva dulciuri unguresti, oricum chestii frumusele si, va anunt, conform tineretului, se poarta crosetul. Bine, se poarta si cizmele muschetar care se purtau si cand eram eu in liceu, cum spuneam si la gogoasa de mai sus, istoria se repeta.

La iesirea din pasaj un chiosculet cu diverse, inclusiv vin fiert.

Biserica Coltea (hramul Trei Ierarhi), spitalul Coltea (de fapt partea din fata cu o gradina foarte atent amenajata, pe pariu de arhitecti peisagisti, nu cred ca mai functioneaza ca spital, in spate am fost recent si pe acolo se intra). Avea o placuta in fata pe care scria ce institutie functioneaza acolo dar am uitat complet, daca stie cineva …

Si in statie la Sf. Gheorghe un ceas care nu are nici in clin nici in maneca, dar deloc, cu peisajul inconjurator, mai ales daca prinzi in vizor si fostul magazin Bucuresti, lasat in paragina.

De fapt ce cautam noi la Sf Gheorghe? Bucurestenii, mai ales cei care au calarit centrul prin baruri, stiu celebrul „impinge tava” in locul caruia s-a deschis un magazin pitzi. Celebru atat prin mancarurile ieftine si foarte gustoase cat si prin faptul ca fiind deschis non stop puteai avea surpriza sa prinzi cozi si la 5 dimineata.

AM descoperit cam pe unde e si, in drum, am pozat ceva simpatic.

Ca de obicei, lume fistichie, de la cersetori pana la paltonari, tineri, artisti, rockeri, oameni de nationalitate inlocuitoare, cam toata floarea cea vestita a noului mic Istambul. Acum na, mi-a fost rusine sa fac poze asa ca dadui una de sub maneca, nu stiu ce intelegeti voi din ea dar va explic imediat.

Porcariile sunt „de casa” (si se simte) la fel si salata de icre, de exemplu. Asadar am avut asa: fasole cu carnati, muraturi (excelente toate, nitel cam sarate, dar eu nu mananc sarat asa ca pt altii sigur sunt perfecte), jumari, ciorba de pastai cu ardei iute, chiftele marinate cu piure (piure-piure, chiar cu bucati de cartof), salata de varza, salata de icre, o bere, o chifla. Pentru suma de: 30 si ceva de lei. Asta inseamna pe undeva sub 8 euro.

Sigur, doamnelor si domnilor, ca nu e mancre de fitze, e mancare de cazan, zimpla si banala, dar gustoasa si corecta intotdeauna. As fi luat multe, aratau bine si snitelele, cartofii prajiti, saramura de crap, varza calita, salata de boeuf si cea orientala, friptura la tava, dar unde sa bagi atata? In poza nu se vede sau par mici portiile, dar am luat si acasa din ele.

Mi-era tare dor de acel „impinge tava” am crezut ca s-a volatilizat. Daca vreti sa se hlizeasca toata crema blogosferei, iaca, asa arata pe exterior.

De ce ii zice Art Cafe, nu stiu, poate pentru ca daca vreunul din tinerii artisti contemporani ar vedea prin ochii lui Van Gogh sau Goya, nun s-ar mai dezlipi de la un colt de masa portretizand asa un amalgam de personaje, asa o diferenta de statut social, fizionomie, exprimare si exteriorizare a sentimentelor in fata unui bol de ciorba calda. Peronajele, nu artistul. Adica ma rog, artistul ce are, ce, el nu e om?

Nu ca nu apreciez carciumile de carciumi, de mare angajament, o scoica, o caracatita, o biscuite, dar de genul asta de bombe mi-e mie dor.

Mergem mai departe, pana nu se intuneca sa fac si eu o poza magazinului Cocor, pentru mama mea, stie ea de ce, in drum am facut o poza curtii interioare a bisericii Baratia, romano-catolica, vedeti pe wiki, scrie destul de multe despre ea (fata de ce scrie despre cele ortodoxe, de exemplu).

Cocor, magazinul copilariei mele acum arata asa:

Alaturi, chiosculete de lemn cu diverse, in general cam ce se gaseste la majoritatea targurilor alimentare, de ceva vreme.

Ne-am intors infrigurati la metrou si, dimineata, prima zapada, ma rog, acum e prima mare flescaiala, asta era cand am iesit eu cu potaia mai devreme.

Am scris in viteza asa ca daca am ratat ceva litere, virgule, expresii, oi edita cand recitesc, asa ca: rororo.