Un articol

Este vorba de articolul lui Cristi Roman, publicat in Dilema Veche (pun link dupa o poza oarecare, nu stiu de ce multi au impresia ca toata lumea vaneaza recunoastere internationala daca ingros un caracter sau pun link la un articol, asa ca revenim dupa pauza publicitara).

Beti bere cu masura, sa ajunga pan’ la gura (asta era pauza, asta poza):

Revin, deci e vorba de articolul din Dilema Veche al lui Cristi Roman, pe care va las sa il cititi acolo in amanunt.

Citesc de mult blogul, imi place atat prin faptul ca este scris, culmea, cu un amestec de lejeritate si eruditate (exista cuvantul?) cat si cu un stil copilaros amestecat cu experienta ascunsa in spatele unor cuvinte simple, sprijinite de fotografii care, cum imi place sa spun mereu, au pur caracter informativ, nu se vor opere de arta, sunt fix ce trebuie si, inchei cu un elogiu, da dom’le, reclamele, chiar daca sunt, nu incarca pagina care este bine definita.

Cat despre cele citite in articole, daca nu le stiti deja, va recomand cele despre bucatariile si modul de lucru in respectivele, prin care s-a perindat ‘mnealui. Scurt si la obiect descrierile, nu dau eu cu „mvai” pe acolo, dar chiar imi plac, se vede sangele de ziarist sportiv, centreaza si da cu capul, iar la final prezinta tabela de marcaj.

Ma rog, scorul, eu cu microbii aia nu sunt la catarama (si nu Viorel). In articolul asta (o sa caut sa ilustrez cu ceva poze vechi, ca stiu ca unii nu se uita decat la ce e in pozografie, nu citesc toti) este vorba despre ce anume se pune pe masa, iarba, banca, birou, catedra (pe asta a uitat-o) in relatiile intersociale din diverse comunitati.

De ce la anumite popoare (dupa parerea mea la cele mai multe) se pune baza pe potol si la altele pe alcool, e discutabil, ar putea fi aduse in scena argumente social demografice, neinteresant, eu ma gandesc sa scriu experienta mea cat mai succinta legata de chestiunile astea, sa vedem ce imi amintesc, daca aveti chef, dragii mei, putini la numar, luati leapsa si completati, aici, la voi in poiata, ideea e dupa articolul mai sus mentionat.

Asadar primele mese „protocolare” au loc in copilarie. Atunci e batalia mamicilor si aprecierea celorlalte mamici, acum se sparg in torturi tematice cu (manca-mi-ar) Hello Kitty si ce kilogramele mele in plus mai e la moda, atunci, sincer, nu imi amintesc decat ca munceau de le ieseau ochii.

Noi plozii infulecam ce era pe acolo dupa care, minutios, distrugeam casa gazdei. Dar imi amintesc de vecini care aveau (pe vremea aia) posibilitati sau evadati peste hotare si, ei bine, da, ne-a facut odata o mamica tort cu banane si mandarine. Atata mi-a ramas in memorie dupa nenumaratele bufete din bloc si de la colegii de scoala generala. Si ca ne-am jucat cu LEGO (tatal principesei de colega fiind, cum sa zic, cu umerii incarcati, adica i se auzea grindina pe epoleti, gen acum lucreaza la o banca).

La scoala duceam bomboane, la inspectii fursecuri si la serbari tot cam asa, nu era cu mese, ca nu aveau timp mamele sa infulece de trancaneli si noi nici atata, ca ne reglam conturile.

(poze pun la plici de la mine de pe blog, da? cat de cat la subiect)

tort de c-tin si elena

In liceu nu tiu minte mese mai deloc, nu am mers la ceaiuri, nu stiu ce se purta, faceam sport, deci asta e un pas pe care l-am sarit, in afara de oarece cornuri cu iaurt, covrigi insirati pe sfoara de la portofelul atarnat de gat cand mergeam cu bicla, in cazurile fericite in care nu uitam sa mancam, nu retin. Mese diverse, canci.

Nuntile de pe vremuri (cele de acum nu le pun la socoteala), mi le amintesc si eu tot asa, cu claca de femei care invarteau la ceaune, sarmale, fripturi, vin cu galeata, tuica, multe prajituri cu multe foi. Tot asa, noi de la oras, mai mult preocupati de lighioanele din curte, nu prea mancam.

Dar stiu ca si la nunti si la inmormantari, era grija mare de ce spune lumea, daca e toata lumea multumita.

Ce imi amintesc eu legat de transformari, o sa o iau punctual, ca iese ditamai carnatul, e legat de mesele de la munca, e drept ca am si multi ani in carca, daca m-a mancat sa ma angajez de la 19 anisori, sa am banutii mei.

La primele „joabe” era lejer, aveam un butoi de motorina in care faceam focul, gratar improvizat, aduceam in borcanele (ziua mea e iarna, e frig) diverse chestiuni si faceam gratare in butoi, toate stropite cu vodka olandeza.

A urmat perioada unui soi de „e ziua mea, eu iau puiul”, cand munceam la centru, pe Lipscani si era traditie, pui la rotisor stropit cu bere, cumparata de la ceea ce pana si piscotii cu fulare de azi cunosc sub numele de Argentin (pe atunci avea doua mese mici si deloc late in interior).

A urmat saga zilelor de nastere la corporatii. Cum eram multi, mereu era ziua cuiva, deci se injumatatea salariul. La inceput era, cum scrie si in articol, bogatie, mai o sampanie, mai ceva facut in casa, mai o sampanie, mai o tigara, mai plecam acasa cu un „da doamne sa nu fie politie”.

Intre timp sefii s-au lasat de fumat si de baut, deci s-a ajuns la: mai o cola, mai o apa, mai o prajitura de la cofetaria din colt sau, daca esti director, de la ana, sa le arati subalternilor cine are contul cu mai multe zerouri.

S-a deplasat si temporal, din intalnirea prelungita de la pauza de masa, la „cine vrea sa serveasca un piscot e invitat dupa program daca nu are sedinta”. Cum ar veni s-a dus totul pe organul erectil.

Ar mai fi, dar inchei cu o amintire draga mie, dupa ce totul era strict, dupa ce am demisionat cu cinste, putin inainte de ziua mea, m-am dus cu mult tupeu cu doua platouri si o sticla, in conditiile de restriste impuse de firma (ce mai puteau sa imi faca?): peste afumat, slanina asisderea, ambele cu ceapa rosie si, de baut, tuica, din aia de buzau, slaba si puturoasa.

Desigur ca au mai fost in decursul perindarilor sarbatoriri in atelierul mecanicilor, in depozite, pe paletii cu marfa atat de iubita de consumatori, cine le mai tine cont. Un lucru vreau sa il spun in incheiere, daca la unii primeaza bautura, cum scrie la gazeta si articolul de mai sus care mi-a placut si mi-a trezit amintiri, daca la altii mancarea e de baza, din experienta mea, in cercurile mele, mai sus, mai jos, dupa cum au dus valurile vietii, au primat ambele. In cantitati impresionabile.

Mai ales ca dupa pileala unii au un stil tare haios de a se hrani 😀

Ar mai fi de adus in discutie mesele si bufetele de la sedinte si intruniri ale corporatiilor, o fi subiect tabu ala in care descrii cum cei cu salarii babane se bat pe un sandwich daca tot e gratis?

rororo

ps: na ca uitai de poze, ca mi-am adus aminte, apropos de un alt articol de urmatoarea „zicala”:

a mai scris-o azi cineva pe un blog in varianta light, nu in asta vulgara, dar apropos de mesele cu sefii, homo sapiens non urinat in ventum, da?

Stir Fry Noodles (stil Thai, cu poveste)

V-am zis ca am cumparat doua pungi de taitei din aia „de-a gata”, ieri ii facui pe cei (cica) szechuan, azi pe cei Thai. S-au amestecat si bursucii in povestea asta, si-au amintit de casa, ei, chit ca au venit in Salajean via Nurnberg sau de peste balta, sunt fabricati in Tailanda.

Slide1

Treaba a inceput cand doi dintre cei patru bursuci tailandezi nationalizati dupa blocurile gri s-au intalnit pe cimbrisor la un biscuite.

Slide2

Ei, zice primul, in vis se facea ca in sfarsit s-a deschis pachetul cu taitei, s-a pus pe foc, mirosea a curry si nu era iute ca la noi acasa, ba s-a mai pus si un ou sa se prajeasca, mirosea atat de bine ca am vrut sa dau buzna in castron.

Slide3

Ma sucesc, ma invartesc, ma apuc sa ma urc pe betele alea, ca un circar, nu ca un bursuc serios, nimica, nu ajungeam si pace la mancare.

Slide4

L-am chemat pe fratele meu si ne uitam amandoi ca fraierii in aburii aia frumos mirositori.

Slide6

Fratele meu a strigat dupa ceilalti frati care au venit cat au putut de repede.

Slide5

Si, ce sa vezi, cum stateam noi asa, dezamagiti, o mana divina a pogorat din cer …

Slide7

Ma uitam cu ochi mari, nu imi venea sa cred.

Slide8

Si, in vis, mana magica, dumnezeul bursucilor, ne-a hranit.

Slide9

In realitate, domnezeul bursucilor a halit, rororo a rororoit, am facut iute poze cu bursucii aruncati la intamplare pe masa, am folosit cele doua maini din dotare, manca-m-ar mama de ambidextra, apoi i-am aruncat la loc pe bursucii tailandezi si am mancat repede, sa fie cald.

Nu e deloc iute amestecul, miroase a curry, nu are gust pregnant nici de curry, mie imi place, mi s-a parut ca merge cu ou si a mers de minune.

In decursul activitatii: la masa cu bursucii, nici un Meles Meles de portzolan nu a fost ranit sau traumatizat.

rororo

Buna dimineata

Luni, ca luni, se cere indulcita, dupa vesti care mai de care, un frappe si un krantz de la o nou descoperita cofetarie (ea e veche, e nou stapanita de altii de nu ii stiam eu) din Ozana, numai bune sa intremeze psihicul.

Slide1

In rest, s-a deschis sezonul la mici si semipreparate, dar despre asta, in episodul urmator.

Slide2

Sa vedem cand or urma pastramele, sa te tii atunci 😀

rororo