Cocktail de creveţi

Nici asta nu e inovaţie ci deviaţie de la o reţetă ultracunoscuta.

Creveţii i-am lăsat la dezgheţat în sos Worchestershire. Apoi i-am fiert pe aburi. Şi atât cu ei.

Pentru sos am amestecat maioneză, cognac (mă rog, cum i-o zice acum, vinars parcă), puţină pastă de tomate şi … parararam, o linguriţă din sosul ăla de ardei uscaţi la soare puşi în ulei de măsline primit de la Stella. Nu aveţi, nu iese, puneţi altă iuţica.

Se mănâncă creveţii cu sosul. Sau sosul. Sau ce rămâne din sos cu polonicul.

Şi aşa azi, după micul dejun (vă zic şi despre el) am avut cocktail de creveţi, deci două aperitive.

Treaba stă în halul următor, am zărit în raft cică cocktail wursti. E, ăştia mi-au rămas mie în minte ca fiind cea mai bună chestie pe care o mâncam pe vremuri, când primeam pachet din Germania, gustul ăla de carne la conservă mi-a fascinat copilăria, mai ales că primeam rar pachet. Ăştia şi margarina, prin anii ’80 cine mai avea margarină la cutie? Îmi puneam câte un linguroi peste cartofii prăjiţi, bălteau aia în unsoare, mi se părea ceva extraordinar.

Cum spuneam, am luat o cutiuţă mică, dar e ca la ţigări, pe vremuri şi BT sau DS păreau bune, acum dacă trag un fum leşin. Nu au fost mulţi cârnăciorii aşa că i-am combinat în nişte îmbucături: am pus unt şi caşcaval între două felii de pită şi le-am fript, apoi le-am tăiat triunghiuri.

Am făcut o omletă subţirica dintr-un ou, triunghiuri a sfârşit şi ea. Apoi am clădit dintr-un senviş (sandwich, pentru lorzi), un ou, cârnăciorii ăia şi roşie, nişte hapuri, numai bune de un mic dejun parţial sănătos.

Ciudat, cum evoluează sau se schimbă gusturile în timp, e tot ce îmi aminteam dar parcă nu mai e ce a fost. Ca şi la parizer, că mai iau de o poftă, sunt unele care seamănă … dar nu mai răsar neam.

hard roc aleluia

Supă de pui cu găluşti

Amu o să îmi ziceţi că am înnebunit să pun aşa o reţetă. Toată lumea ştie să facă, tocmai că nu pun o reţetă ci o altă variantă a ceea ce numesc eu, supă antigripă.

Păsăroiul e foarte important, sau aşa mi se pare mie. Am folosit o bucată de spinare de la cocoşul ucis cu ceva vreme în urmă, bătrânul cavaler împintenat. Până aici e clar, apoi mai e morcov, ţelină, ardei gras; ce am pus în plus: extrem de multă ceapă (la fiert cepe întregi, mari, apoi spre final ceapă verde), ghimbir negru uscat, două rădăcini, un ardei iute şi o mână zdravănă de boabe de piper verde.

Toate astea le-am fiert la kuktă.

Găluştile sunt neimportante, fiecare le face cum ştie, eu am amestecat un ou cu griş, un vârf de cuţit de bicarbonat şi o linguriţă de bere, am făcut testul într-un vas separat, s-a împrăştiat găluşca, am adăugat făină albă şi au ieşit, deşi nu par, foarte pufoase. Şi în ele am pus o grămadă de piper râşnit.

Am fiert până a scăzut destul de mult, a ieşit concentrată şi iute, pătrunjel verde am pus doar în farfurie, că îşi pierde repede vitaminele în fierbinţeala supei. Nu îmi mai curge nasul. A, am uitat să spun, ghimbirul şi ceapa, puse întregi, le-am scos la final.

Şi strelici ca ăştia, nu ştiu de când nu a mai văzut Don Puiu.

hard roc aleluia.