Ciorbă de potroace

Am lovit în bietul cocoş, am fiert punga cu gheare, căpăţâna, pipota şi inima şi ce spatele meu mai era pe acolo.

Pentru ambele ciorbe (am făcut şi una fără carne) am înăbuşit următoarele: ceapă, praz, ardei gras şi iute, ţelină şi morcov.

După ce a fiert bestia cu pinteni am pus în oală şi legumele. Când au fiert şi ele am pus orez, apoi zeamă de varză. Şi la final mult leuştean. Şi gata, e belea.

Am scris sec pentru că e urât afară şi nu am chef.

Aşa că dacă mi-a făcut Guvi chef de Bora Bora, am pus şi un cântec pe măsură.

hard roc aleluia

La metrou

Am avut un drum în Piaţa Romană şi, de când mi-au pus ăştia la botul calului staţia de metrou, maşina rămâne cu mai puţini kilometri, că nu merită să fac dublu pe drum şi apoi să nu am unde parca numai pentru că nu se fumează în metrou.

În plus am făcut şi nişte poze, că îmi zicea naşul că nu a mai fost de la revoluţie cu metroul. Cam şui, ce e drept, că oamenii se uită cu ură de pitbull când văd un aparat neprofi. Şi nici nu am lăsat bliţul să facă “bliţ” că era plin de elevi, mă gândii să nu îi sperii.

Aşadar iacă întâi tunelul dintre Unirii unu’ şi doi. Care afişează constant în câte minute îţi va sosi trenul negalben şi fără armăsari. E bine, alergi să îl prinzi, numai că nici bătut nu vine la cât afişează aia. Ori a trecut, ori vine mai târziu şi alergi degeaba, numai că să mai faci umbră pe peron.

O reclamă haioasă, mi-a plăcut de când am văzut-o, acum două săptămâni. Vezi ceva incert când coborî şi la final de la o anumită distanţă şi dintr-un anume unghi te prinzi şi de ce au pictat ăia scările. Bun marketingul.

De foame nu se moare, cred că la metrou e cea mai mişto mâncare stradală din oraşul aista. Oricum o dai miroase a kurtos, pateuri, gogoşi şi covrigi. Şi mai sunt şi automatele alea cu diverse. Astea sunt ca ruleta de la cazinou, bagi banii, îţi da senzaţia de câştig, dar tot ei s-au scos.

Reclame peste tot, în special cu meniul de la fast food, dar am pozat una pe care nu am înţeles-o.

Adică nu mai trebuie nici bacalaureatul dat? Că facultatea am înţeles, faci drumuri şi poduri şi eşti ministru, bre, dar nici BAC-ul??? Curând nu o să mai trebuiască nici patru clase şi ajungi chirurg.

La Romană (şi nu numai) este plin de tarabe de mărtişoare. Nici astea nu mai sunt ce erau acum un an, toate alea sunt industriale şi, dacă nu ştiţi, la modă îs pietroaiele. Nu contează de care, şlefuite să fie, o fi venit vreun vapor din China că e plin de tot felul de bolovani lucioşi.

Cum stăteam aşa să traversez, mă gândii să trag în chip intersecţia dirijată şi de semafor şi de agentu’. Şi acasă am văzut ce e pe blocuri, vorba aia din bătrâni, numele firmelor pe toate blocurile.

Iacă, în drum spre paşapoarte şi înapoi, mai pozai una alta din centrul capitalei pe o vreme plumburie. Întâi, dacă va interesează, e o casă mişto de vânzare exact în faţă sediului paşapoartelor. Nici nu vreau să îmi imaginez cât costă. Nu casa, renovarea. Dar ce e drept e superbă.

Pe drum, înainte de a ajunge în încrengătura “mâncaciosul de metrou” puteţi deveni “nehalitul de strada”. Preţuri mici, marfă bogată.

Dacă sunteţi fumător, puteţi trage o mahoarcă pe mizeria de afară, eventual la un păhărel de aurolac, sunt terase fix lângă buricul târgului. E zloată? E gaz de eşapament? Merge o ţigară în condiţii deosebite.

Că nu e loc de parcare în centru, e logic, aşa e în toate marile oraşe. Dar să mergi pe scânduri pline de nămeţi în loc de trotuar? Ştiu, e mişto.

Dacă vedeţi omuleţul ăsta la metrou, sau pe fraţii lui, să ştiţi că nu va trebuie cartelă, în staţia respectivă se intră direct cu cardul. Mie mi-a plăcut că au agăţat omuleţii pe pereţii jegoşi.

Aici nu mai e pentru naşul povestea, e pentru bucureşteni: mai ştiţi magazinele din Romană, Mistreţul şi Vânătorul? Ei bine, nu mai “ie” decât daca vrei să mănânci fulare.

Altceva haios, unul lângă altul, reprezentanţii alimentaţiei echilibrate, KFC, Burger King şi Mc Donalds.

Deşi mai calc pe bec cu câte un pui din ăla odios de la KFC recunosc, habar nu aveam că la noi e deschis King din ăla. Am dat să întru, să iau ceva să văd aromele fine care se degajă, dar m-am oprit la intrare, că au afişat meniul. Aceeaşi Mărie, nici măcar nu cred că are altă pălărie.

Aşa că am revenit la fa(s)t food românesc, mai nene te înnebuneşte mirosul, când mă duceam la liceu erau numai adieri de oameni fără apa caldă, acum e numai miros de gogoşi şi covrigi şi ai pus-o dacă ţi-e foame şi ai încă de terminat cu dentistul, că toţi molfăie câte un kurtos.

A, ce e bun de tot, limonadele. Cam peste tot se găsesc limonade făcute chiar din lămâi, aia da, nota zece. Chit că dacă îţi e foame roade mai rău la lingurică.

În rest, reclame multe, omuleţul cu cardul care se grăbeşte în zid, monitoare cu ştiri de ultima oră, musai până vine trenul să afli când a înţărcat blonda lu’ cutare, cum s-a epilat nu ştiu ce fotbalist pe glezna dreaptă şi de ce a comandat nu ştiu ce cântăreţ coşciug de marmură nu ştiu cui.

Şi de final, în drum spre casă, din cauza Silviei intrai în Mega, zic îmi iau nişte “Di Parma” de poftă. Şi iacă ce am găsit, cam la acelaşi preţ, San Daniele.

hard roc aleluia

Salată de cartofi copţi cu ouă şi sfeclă şi aventuri din epoca sortatului de barabule

Citind o carte, mi-am amintit de mersul la sortat cartofi, l-am prins prin şcoala generală. În liceu deja avansasem la cules piersici, ce învăţătură, ce programă, cules, sortat şi muncă patriotică.

Cum îmi venise ideea asta de salată, am luat cartofii spălaţi, i-am pus în cuptor şi i-am lăsat să se facă. Alte amintiri din copilărie: presiunea gazelor care era aproape inexistentă, din când în când ne mai trezeam semi-adormiţi când fâşâia duza, că miros nu se simţea, mercaptanul era de import, cum să cheltuieşti valuta poporului.

La sortat cartofi întotdeauna ajungeam iarna pe un frig crunt. Şi era şi mizerabil totul acolo, un depozit pe undeva pe Gării Căţelu, spre cartierul 23 August.

Şi cum curăţăm eu cartofii copţi pentru salată, curăţat vorba vine, că i-am înjumătăţit cantitativ, erau degeraţi, mi-am amintit cum ne-am bătut joc de cei de la depozit, răzbunare.

Ne-au pus într-o zi să sortăm şi să alegem câte o plasă babană de cartofi din cei mai frumoşi, să ni-i dea acasă, copii creduli am ales cei mai babani şi netezi picioci.

Când să plecăm, la poartă, responsabilul (sau ce naţia lui era) ne-a luat plasele şi ne-a mulţumit pentru munca în folosul lui personal, că îi era lene să îi aleagă.

Dar ne-am răzbunat, am venit data următoare aprovizionaţi cu pietroaie cam de mărimea cartofilor noroioşi. Că aflasem că trebuie aleşi cu atenţie cei care se depozitează, dacă se lovesc se strică şi se fac buba unul de la altul, se duce dracu’ tot depozitul.

Aşa că puneam cataroaie printre cartofii buni pe care îi puneam pe banda rulantă care îi arunca în depozit. Inevitabil, în cădere bolovanii zdrobeau ce prindeau, aşa ne-am răzbunat pe omul cel rău care nu ne-a lăsat să ducem acasă cartofii.

Pentru salata asta rozalie ne trebuiesc cam patru cartofi (curăţaţi, copţi, decojiţi şi tăiaţi cuburi), o sfeclă mică, coaptă şi scăpată de coajă şi ea, apoi data pe răzătoare, două ouă fierte, ceva acrişor, castraveţi, gogoşari, dacă găsiţi măsline murate sunt perfecte, puţină ceapă (verde, roşie, nu se ţine seamă de culoare, xenofobia la cepe încă nu s-a inventat), sare, piper şi maioneză dintr-un gălbenuş. Dacă nu place cuiva maioneza, merge şi cu ulei şi oţet.

Toate tăiate potrivit se amestecă şi se lasă la rece să se întrepătrundă gusturile.

Bonus pentru salată, dacă aveţi ceva peşte afumat, se potriveşte excepţional.

În rest frig, hrăniţi vrăbiuţele, hard roc aleluia.

Mazăre cu aripioare

Sau, vorba cântecului, cine are noroc are. Extraproducţie de mazăre de anul trecut, de pe glia naşilor, crescută curat, aripi de cocoş. Restul deja e poezie.

Prin 1991 lucram la un centru comercial, decorator cică. La un moment dat am avut atelier, după o vreme ne-am mutat toţi într-un fost garaj, decoratori, mecanici, care mai eram.

Astea sunt amintiri cauzate de vremea de afară, cred. Iarna ne strângeam în jurul unui butoi în care făceam focul si pe care (sau în care) încălzeam tot felul de mâncăruri aduse la pacheţel, cumpărate din standuri, fiecare ce avea, făceam o masă comună.

Şi depănăm amintiri, eu eram cea mai mică dintre toţi, restul trecuţi prin viaţă, yoga, armate, aviaţie, diverse. Ei bine, de câte ori mă gândesc la mazăre cu aripioare îmi amintesc borcănelul mic adus de acasă de un coleg care, culmea, a fost coleg de serviciu şi cu mama mea, deci cam de vârsta ei.

Îndesat aşa şi năclăit când era rece (borcanul, nu colegul), cu multă ceapă, mi se părea cea mai bună mâncare. Asta dacă nu era ziua în care cel care fusese instructor de paraşutism, pensionat, aducea clisă, şi făceam clisă picurată.

Şi înainte şi după ce o lălăiam la masă, dădeam tura de onoare printer standuri, înăuntrul halei era mereu mai frig că afară (asta iarna, vara era mai cald). Imposibil să nu se simtă vreun patron căruia îi mâzgălisem firma să ne dea câte un dop de vodkă suedeză.

Mazărea, asta pe care am făcut-o aduce la gust cu cea pusă de soţia lui Lulu la borcan, mai are în plus o foaie de salată verde, cică se pune să păstreze culoarea boabelor.

Am fiert întâi aripile de cocoş la kuktă, să nu am surprize cu matusalemicul mastodont.
Am mai folosit, în afară de carne şi supa aferentă, ceapă, morcov, ardei iute, pastă de tomate, o frunză de salată verde, o linguriţă mică de zahăr şi mult mărar.

Am înăbuşit în strelicii de pe supă ceapa, ardeiul şi morcovul. Cu sare. Am pus peste toate mazărea (de Gostinu), zeama şi carnea cocoşului. De fapt cocoşilor că erau patru aripi şi nu suntem la KFC să avem aşa zburătoare în frigider.

Când mazărea a fost fiartă am adăugat pasta de tomate, mărarul, zahărul, sare şi piper şi am mai lăsat câteva minute.

Nici nu se compară cu gustul spârcaitului de “avicola”, mazărea a fost extreme de fragedă, mi-am amintit de Lulu, partidele de table jucate pe ascuns să nu ne prindă şefii şi pokerul jucat pe beţe de chibrituri, că nu aveam nici unul salariu bun.

hard roc aleluia