Salată de cartofi copţi cu ouă şi sfeclă şi aventuri din epoca sortatului de barabule

Citind o carte, mi-am amintit de mersul la sortat cartofi, l-am prins prin şcoala generală. În liceu deja avansasem la cules piersici, ce învăţătură, ce programă, cules, sortat şi muncă patriotică.

Cum îmi venise ideea asta de salată, am luat cartofii spălaţi, i-am pus în cuptor şi i-am lăsat să se facă. Alte amintiri din copilărie: presiunea gazelor care era aproape inexistentă, din când în când ne mai trezeam semi-adormiţi când fâşâia duza, că miros nu se simţea, mercaptanul era de import, cum să cheltuieşti valuta poporului.

La sortat cartofi întotdeauna ajungeam iarna pe un frig crunt. Şi era şi mizerabil totul acolo, un depozit pe undeva pe Gării Căţelu, spre cartierul 23 August.

Şi cum curăţăm eu cartofii copţi pentru salată, curăţat vorba vine, că i-am înjumătăţit cantitativ, erau degeraţi, mi-am amintit cum ne-am bătut joc de cei de la depozit, răzbunare.

Ne-au pus într-o zi să sortăm şi să alegem câte o plasă babană de cartofi din cei mai frumoşi, să ni-i dea acasă, copii creduli am ales cei mai babani şi netezi picioci.

Când să plecăm, la poartă, responsabilul (sau ce naţia lui era) ne-a luat plasele şi ne-a mulţumit pentru munca în folosul lui personal, că îi era lene să îi aleagă.

Dar ne-am răzbunat, am venit data următoare aprovizionaţi cu pietroaie cam de mărimea cartofilor noroioşi. Că aflasem că trebuie aleşi cu atenţie cei care se depozitează, dacă se lovesc se strică şi se fac buba unul de la altul, se duce dracu’ tot depozitul.

Aşa că puneam cataroaie printre cartofii buni pe care îi puneam pe banda rulantă care îi arunca în depozit. Inevitabil, în cădere bolovanii zdrobeau ce prindeau, aşa ne-am răzbunat pe omul cel rău care nu ne-a lăsat să ducem acasă cartofii.

Pentru salata asta rozalie ne trebuiesc cam patru cartofi (curăţaţi, copţi, decojiţi şi tăiaţi cuburi), o sfeclă mică, coaptă şi scăpată de coajă şi ea, apoi data pe răzătoare, două ouă fierte, ceva acrişor, castraveţi, gogoşari, dacă găsiţi măsline murate sunt perfecte, puţină ceapă (verde, roşie, nu se ţine seamă de culoare, xenofobia la cepe încă nu s-a inventat), sare, piper şi maioneză dintr-un gălbenuş. Dacă nu place cuiva maioneza, merge şi cu ulei şi oţet.

Toate tăiate potrivit se amestecă şi se lasă la rece să se întrepătrundă gusturile.

Bonus pentru salată, dacă aveţi ceva peşte afumat, se potriveşte excepţional.

În rest frig, hrăniţi vrăbiuţele, hard roc aleluia.

Mazăre cu aripioare

Sau, vorba cântecului, cine are noroc are. Extraproducţie de mazăre de anul trecut, de pe glia naşilor, crescută curat, aripi de cocoş. Restul deja e poezie.

Prin 1991 lucram la un centru comercial, decorator cică. La un moment dat am avut atelier, după o vreme ne-am mutat toţi într-un fost garaj, decoratori, mecanici, care mai eram.

Astea sunt amintiri cauzate de vremea de afară, cred. Iarna ne strângeam în jurul unui butoi în care făceam focul si pe care (sau în care) încălzeam tot felul de mâncăruri aduse la pacheţel, cumpărate din standuri, fiecare ce avea, făceam o masă comună.

Şi depănăm amintiri, eu eram cea mai mică dintre toţi, restul trecuţi prin viaţă, yoga, armate, aviaţie, diverse. Ei bine, de câte ori mă gândesc la mazăre cu aripioare îmi amintesc borcănelul mic adus de acasă de un coleg care, culmea, a fost coleg de serviciu şi cu mama mea, deci cam de vârsta ei.

Îndesat aşa şi năclăit când era rece (borcanul, nu colegul), cu multă ceapă, mi se părea cea mai bună mâncare. Asta dacă nu era ziua în care cel care fusese instructor de paraşutism, pensionat, aducea clisă, şi făceam clisă picurată.

Şi înainte şi după ce o lălăiam la masă, dădeam tura de onoare printer standuri, înăuntrul halei era mereu mai frig că afară (asta iarna, vara era mai cald). Imposibil să nu se simtă vreun patron căruia îi mâzgălisem firma să ne dea câte un dop de vodkă suedeză.

Mazărea, asta pe care am făcut-o aduce la gust cu cea pusă de soţia lui Lulu la borcan, mai are în plus o foaie de salată verde, cică se pune să păstreze culoarea boabelor.

Am fiert întâi aripile de cocoş la kuktă, să nu am surprize cu matusalemicul mastodont.
Am mai folosit, în afară de carne şi supa aferentă, ceapă, morcov, ardei iute, pastă de tomate, o frunză de salată verde, o linguriţă mică de zahăr şi mult mărar.

Am înăbuşit în strelicii de pe supă ceapa, ardeiul şi morcovul. Cu sare. Am pus peste toate mazărea (de Gostinu), zeama şi carnea cocoşului. De fapt cocoşilor că erau patru aripi şi nu suntem la KFC să avem aşa zburătoare în frigider.

Când mazărea a fost fiartă am adăugat pasta de tomate, mărarul, zahărul, sare şi piper şi am mai lăsat câteva minute.

Nici nu se compară cu gustul spârcaitului de “avicola”, mazărea a fost extreme de fragedă, mi-am amintit de Lulu, partidele de table jucate pe ascuns să nu ne prindă şefii şi pokerul jucat pe beţe de chibrituri, că nu aveam nici unul salariu bun.

hard roc aleluia

Carne la cuptor cu bere şi vin şi un cocoş

Nu voiam să o prezint ca pe o reţetă, dar până la urmă eu cred că e. Ce urmează, mai ales pozele, sunt pentru carnivori, rugăm pe cei sensibili să citească gazeta despre viaţa dovlecelului în sălbăticia oraşului sau cum a ajuns varza animal. Mulţumim. Noi avem un carnagiu de arătat.

Cum veneam eu veselă de la scos creieri pe nas (a se citi: de la dentist) m-am gândit ca e momentul să înfrunt vicisitudinile vremii şi să alcătuiesc un nou desen de paşi în zăpada trotuarului, aşa că prin foc, prin şpăngi, prin mii de baionete, am luat cu asalt piaţa de lângă casă (vorba aia, niciodată nu te lasă).

Şi după ce am văzut preţurile buruienilor de import am zis că tot mai bun e un cârnaţ de porc de la bulgăroaică. Şi cum cumpărăm eu aşa, am zărit la preţ de oase garf o scăricică, o mândrie, agăţată de oasele alea, jap, jap, după dulap, luai. Şi am rugat şi măcelarul să le măcelărească, păi da.

Şi cum se pricepe, a despărţit fain scăricica de vertebre. Pe care le-am (nu, nu băut) pus într-un vas. Şi, dacă tot zicea ieri pansy de bere, zic gata, le fac în aburi de bere. Dar parcă ar merge şi în vin. Aşa că am făcut carcalete. Le-am pus în vasul jenat (el de prestaţie, că doar nu era să spun că era yenat). Cu bere, vin, sare, ceva iuţeli şi cu o scufie de folie de aluminiu.

Şi la cuptor cu treaba asta.

Cârnaţii i-am înşirat temeinic la zvântat, asta nu înseamnă că o parte nu i-am pus în „caserolă” după ce carnea a început să dea semne de îmblânzire. Păi da. Şi când s-au rumenit şi cârnaţii, am făcut un sos din usturoi, bere şi suc de roşii. Trosc pe carne. Am pus şi ficaţii cocoşului pe care îl veţi vedea mai în amonte.

Când toate au mirosit cât să te scoată din papuci am făcut şi un piure dintr-un cartof fiert în coajă (decojit ulterior) cu nişte smântâna, lapte şi unt. L-am făcut mai moale şi cu cocoloaşe că nu ştiu de ce dar îmi place cu bucăţele de cartof.

Şi iacă cina cea lipsită de taină, cârnaţi, carne, sos bun, cartofi zăpăciţi, murături diverse.

Rezumat: se pune într-un vas care poate fi dat la cuptor (sau de pomană, că se curată cam greu) carnea (porc cu os, super), bere şi vin, condimente după plac. Se lasă la foc mic în vasul acoperit. Când e aproape gata se pun cârnaţi proaspeţi, înţepaţi, ca să lase şi ei suc în vas. Când toate s-au făcut se acoperă cu un sos din usturoi, bere şi suc de roşii şi se mai lasă zece minute.

Se servesc mesenilor cu ce garnitură vreţi, pariu că nimic nu merge mai bine decât piureul.

Şi a mai şi rămas pe mâine, am dezosat şi am lăsat în sos carnea şi am ascuns-o bine.

Înainte de hard roc aleluia, vreau să va împărtăşesc o bucurie de om de la bloc. Am făcut rost de o galinacee, mascul, doi ani, l-am pozat în poziţii indecente.

Galben şi frumos şi posesor de arme mortale, pinteni cum nu am mai văzut (pentru că, repet, stau la bloc).

Era clar şi după pinteni, dar că să fie şi mai clar, iacă, era băieţel.

Pârlit, jumulit, spălat, pensat, gata pentru unul din ultimele lui drumuri, congelatorul, până ajunge pe Dâmboviţa în formă reziduală o să mai sufere transformări.

Caninii rezistă, încă sunt la concurenţă cu zazuza dar tot ce am gătit se poate mânca şi de cei oropsiţi de freze şi ciment dentar, hard roc aleluia tuturor.