Un fel de dobrogeana

Când am făcut dobrogeana de data trecută, byu (de pe Culinar) mi-a vândut un pont. Pe care l-am folosit (deşi credeam că o să o trec la rateuri, după aspectul preliminar, a avut dreptate, e bun pontul).

Hotărâtă să o fac cum a zis ea, am plecat după aluat de plăcintă, nu avea Eugen, aşa că am revenit la foietajul din congelator. Ce am folosit eu: brânză (un amestec de caş de vacă, burduf, telemea), ouă, iaurt şi mărar. Până la urmă în compoziţie puneţi ce vreţi, ideea e de tehnică.

Nu, nu tehnica mea nerăbdătoare şi defectuasa pe care o să v-o arăt ci cea pe care mi-a spus-o byu.

Aşadar am întins foaia de aluat cu făcăleţul de mămăligă (cum sunt imprastiace la făinoase, folosesc hârtie de copt, nu pun făină pe masă, nici ulei, nici nimic). Şi am trântit umplutura acolo.

Am rulat şi am încercat să dau (de n-aş mai fi încercat) o formă de U drăciei. Treabă uşoară, dacă aş fi avut aluat de plăcintă, aşa mi-a ieşit o măgărie. Ei bine am înfofolit-o în foaia de copt să îi dau o formă. Nepriceperea mea nu are legătură cu pontul dat de byu care e meseriaş.

După o vreme am început să mă uit la forma indefinită, asemănătoare cu o copită de porc obez sau cu un crab antediluvian, depinde de imaginaţie. Aici am început să fac ce mi s-a spus, am stropit cu lapte plăcinta. Eram sigură că nu iese nici o … brânză.

Zic lasă, o pozez la traume.

Băi avu dreptate fata, deşi ea a spus că se pune laptele la final şi se lasă drăcia acoperită, eu am stropit-o din când în când, că prea se crăcănase aiurea. Nu a ieşit fumoasă, dar gustul e exact ăla de mi-l amintesc eu, de la malul mării, plăcinta care se desprinde în fâşii.

Trebuie să încerc şi cu foi de plăcintă, deşi asta mi se pare exact ca aia pe care mi-o amintesc.

Rezumatul ar fi aşa: se face o umplutură de brânză (după plac), se umplu foi de plăcintă, se înghesuie în tavă şi, când e gata cât de cât lucrarea se acoperă cu lapte şi se lasă în pace acoperită jucăria. Sau la cuptor, zic şi eu. Oricum, chestiunea haotică pe care am făcut-o eu este exact desprinsă din amintiri din copilărie de la Eforie, hard roc aleluia şi mulţumiri de sfaturi byu.

Iacă şi varianta matinală, rece, până la urmă nu a fost de traume.

Soba noodles

N-am scris tăiţei Soba să nu creadă cineva că am făcut paste din teracotă sau mai ştiu eu ce, pe urmă găsiţi informaţii despre ei mai uşor după denumirea originală, dacă nu, iacă in Wikipedia.

Altă chestie simpatică, reţeta am visat-o. Adică, probabil pentru că m-am plimbat pe nişte site-uri care prezentau diverse restaurante japoneze, undeva în subconştient s-a făcut o brambureală şi am visat că fac treaba asta, sigur mai e făcută şi de altcineva, nu contează, numai că nu am unde da reper.

Ingrediente: tăiţeii Soba, creveţi, broccoli, iar pentru sos am folosit oţet de orez, sos de soia, ulei de susan, puţină pastă de curry verde, zahăr, fulgi de ardei iute, vin alb. Vinul nu e în poză dar e ceapa de care am uitat, or fi fraţi.

Iată şi tăiţeii mai de aproape, făcuţi din făină de hrişcă. Se găsesc în reţeaua Sushimania, destul de scumpi dar sunt săţioşi.

Am amestecat ingredientele pentru sos apoi am marinat creveţii şi broccoli.

De aici, după pregătirea atelierelor hărniciei, în şase minute e gata tot, cu pozat, hai zece, că era grabă mare.

Am pus pe coşul de bambus creveţii şi broccoli şi dedesubt pastele care conform indicaţiilor japilor trebuiesc fierte şase minute, apoi scurse şi clătite cu apă rece. În apa în care am fiert tăiţeii am pus şi resturile de marinată.

Am fumat o ţigară (mă rog, şapte minute, dar am constatat că nici pastele astea nu se răsfierb), am strecurat şi am pus pe „zaru” tăiţeii. De unde am vasul ăla special de servit tăiţeii Soba? Păi cu mulţi ani în urmă când a apărut Daiso aşa mi-a plăcut că l-am luat, nevisând că voi găsi vreodată pe aici tăiţei din aia. Iacă au apărut şi în sfârşit l-am folosit la ce a fost menit, nu numai la alte drăcovenii.

„Clozap” să se vadă consistenţă tăiţeilor. Sunt excelenţi. Pentru doritori şi cei care nu se sperie de preţuri sau nu mănâncă foarte mult, costă 10 lei pachetul de 200g. Eu fac minim cinci porţii de ceva dintr-un pachet.

Mie mi-au plăcut mult.

Pentru că era grabă, hai că a venit taxiul, plus mic dejun întârziat, mi-a rămas puţin din drăciile astea. Bune şi reci de altfel, dar m-am abţinut? Nu. Am mărunţit totul cu foarfeca şi am trântit o lingură de maioneză peste (dacă sunteţi japonez care ştiţi limbă romană nu va uitaţi la blasfemie, da?).

Am încercat să fac şi un moţ colorat din sfeclă, dacă era Aida aici, că ea are răbdare, îi ieşea măcar o literă în Hiragana sau Katakana, să ofensăm definitiv oamenii pasionaţi de bucătărie japoneză deturnată în maglavais de Sălăjean din resturi (Kanji nu am apucat să învăţam la cursurile întrerupte de Japoneză, parcă). Eu neavând răbdare asta a ieşit. Ei bine, mie îmi place, RRR.

Şi dacă tot e infectă vremea, micul dejun (întârziat, nu ştiu cum aş putea să îl traduc din brunch, mijun? :D:D:D ) a conţinut şi toba de ieri. Faină bre, nu merită cumpărată, am zis.

hard roc aleluia