Grasu’

Spunea o veche cunostina de-a mea ca in viata numai trei verbe sunt importante, a vrea, a putea si a face. Nu stiu de unde a ajuns la concluzia asta, dar pentru ca am vrut si am putut azi sa stam acasa, ne-am facut pofta cu carnat de la sibieni.

Nu e vreo reteta, e un chef care mi-a venit din cauza mai multor chestii de pe net, unele mi-au facut chef, altele mi-au facut febra musculara la faciali datorita exprimarilor citite, pe urma mai dadui si pe blogul lui Jacob si imi venira chefuri teutone, unde mai pui ca intotdeauna e si Costachel de vina pe undeva ca el a fiert carnatul in vin. Vin, vina, tot aia.

Asadar iaca ce am pus pe masa, in tava si, ulterior via esofag in stomacuri.

Daca nu reiese din poza va descriu, e un carnat afumat, un cartof, un fir de praz, niste vin.

Am lasat carnatul ca atare, nu l-am scos din intestinul (caruia i se mai spune si maţ in vulg) dar l-am ciumpavit. Am taiat mai mare si cartoful, grobian asa, pusei si prazul prin zona, ceva iute sa mearga, niste sare si vin. Si am dat la cuptor, fara ulei, fara nimic, voiam sa se faca totul in putinul „gras” lasat de carnati.

Asadar am pus grasul sa lase grasime, mai exact. Si folie in cap si o sfecla langa, sa nu arda focul de pomana.

Dupa care am luat folia si am lasat sa se rumeneasca durduliul. Cam mult ce e drept, si cam betiv porcul, a baut tot vinul si el si cartoful

Si totul l-am servit mesenilor care vor, pot si fac, langa niste muraturi (ciuperci, ceapa, ce e pe acolo).

Desi un carnat un vin nu poate fi considerat mare reteta sau infaptuire gastronomica, eu cred ca e ceva ce merita vazut, la care trebuie poftit si, mai ales, care merge pe o vreme cainoasa ca asta alaturi de o bere, un şpriţ si o porti zdravana de voie buna cu prietenii.

A, da, ca de obicei, bucatarul portia mini, pai asa imi trebuie.

hard roc aleluia de la tinerete pan’ la batranete