Afara-i frig, in casa-i frig …

… deschid fereastra larg si strig:
Sa ne traiesti, partid iubit, ca ne-ai calit!

Conjunctural mi-am amintit de poezia asta si de mancarea de castraveti murati care, ca si altele, se facea din nevoi, rezerve, resurse, ma rog. Si de cate ori se intampla sa pice curentul, sa se ia apa calda sau sa nu duduie caloriferele, imi aduc aminte de vremurile de mult apuse.

Cu nostalgie, fireste, nu pentru ca as regreta vreo secunda bezna, pe alocuri spirituala, desi la cate citesc pe net, cea educationala pare mai in forma cu acces la informatie nelimitat.

Nostalgia vine din faptul ca am prins vremurile respective cand eram la varsta la care nu conta nimic, era suficienta o vafã de trei lei, o sfoara peste care sa jucam bambilici, un ghetus improvizat, bataia cu bulgari in care bagam cioburi sau cataroaie.

Si, fireste, amintiri culinare de pe vremea la care nimic nu se arunca, totul se lua fie pe sub mana, fie la coada, fie de la neamurile de la tara.

Mai si cand ma apuca amocul asta, apai numai prostii as manca, paine cu untura si delicat, mancam in regie la prieteni, parizer pane, salam prajit in ulei, paine fripta in untura si data cu zahar, paine udata cu apa si bagata in punga, da, tot de zahar, crenvustii unsurosi si gretosi de la cantina sportiva, bomboanele cip, zmeurata cu gust de rugina, quick cola, apa din cutia de coca cola goala cu care ma dadeam mare in fata blocului, ma rog, cate si mai cate.

Una din mancaruri e si cea de castraveti murati (sau de cotoare de ardei gras, aia e alta poveste). Sincer, eu nu imi amintesc cum se facea asa ca am luat reteta de la litl cofi si am facut varianta fara carne.

Si cu rantas, chit ca e nerecomandat de marii bucatari, dar au adus si hunii ceva in cultura gastronomica in afara de gulas, nu?

Oricum am facut o portie „de papusi” caci nu stiam daca imi mai place. La reteta lui cofi am adus doua modificari, am scos piperul (am pus boia iute) si am pus in plus vin alb.

Retineti ca rantasul si calitul cepei nu le fac deloc ca la carte, adica ceapa o sticlesc in foarte putin ulei cu nitica apa iar amestecul de faina cu boia doar il incalzesc pe ceapa. O sa ma taie Attila daca afla, sa nu ii spuneti.

Peste amestecul de ceapa, faina si boia am pus vin alb, sec, am subtiat ca la ciulama apoi dar cu apa. Mai multa, sa aiba timp sa fiarba si castravetii taiati felii.

Am lasat pana a scazut sosul si castravetii s-au inmuiat cat de cat. Castraveti in saramura, cu modelul in otet nu am mancat.

Nu ii mai trebuie condimente, castravetii erau destul de sarati, cu iz de visin, usturoi, marar. Cu mamaliga merge de rupe. Sigur, la varianta cu carne caliti inainte ce alegeti sa folositi din regnul animal.

Si pentru ca apa calda a venit doldora de rugina dupa 12 ore, aproximativ, mi-am mai amintit (conexiunea statuie-rugina) o poezie pe care poate unii bucuresteni o mai stiu. E legata de statuia aceasta care se intitula, daca nu gresesc, 1907.

Poezia era urmatoarea:

In Obor sa nu intrati,
Carne de-acolo nu luati,
Vedeti omul cel de jos?
A murit rozand un os.

Ei bine cu traznaia de poezie in cap mi-am luat cateva felii de salam de porc, ordinar, paine de un leu, am prajit-ars salamul, l-am pus pe paine cu unt si mustar si l-am mancat manjindu-ne ca in copilarie.

Nu va chinuiti sa intelegeti poza doi, va traduc eu, e ce am scris mai sus, fugaream ultimele raze cu farfuria intr-o dunga.

Sigur ca amintiri sunt multe, mai ales legate de concertele rock sau semi-rock in care canta Iris si Pro Musica dupa Loredana Groaza, dar asta e alta poveste, hard roc aleluia si inapoi in secolul XXI unde granitele au fost trecute si de la rantas si untura cu ceapa am ajuns la somon afumat si quinoa (am scris ce imi vine la taste, nu e apropos la nici un blog, forum, blabla).

-14° cu dragoste

Sa se fi facut doua saptamani de geruri crunte? Asa se pare. Azi ceva banal, nu e nici macar mare reteta, e o ciorba din subproduse.

Ciorba de oase de vita cu fasole verde

Am procedat ca la orice ciorba, am fiert oasele de vita, ca aia am folosit, cea mai buna carne din tot animalul, de pus in zeama, tot oasele raman. Oasele le-am spalat in prealabil (si in apa in acelasi timp, da, veche poanta) si le-am fiert cu o ceapa la oala cu presiune dupa ce le-am luat spuma.

Am lasat peste noapte sa se raceasca si am degresat zeama, ca la consomme. Ma rog, ca la un inceput de consomme, ca eu am facut o banala ciorba.

Am adunat legumele, ceapa nu am mai pus ca avea zeama, asadar: telina, morcov, ardei iute si neiute, o rosie. Fasolea verde a fost din conserva, excelenta cea de la Auchan.

Am vrut initial sa dau legumele pe razatoare, apoi ma gandeam daca nu e mai bine sa le tai julienne, brunoise sau chiar brunoise paysanne. Am rezolvat trilema cu mixerul Braun. Pentru ca am degresat complet zeama si nu as mai fi avut strelici am pus legumele in foarte putin ulei vegetal si le-am inabusit un picut.

Am vrut sa o dreg cu un liaison asemanator cu cel folosit la ciorba de burta, insa am ales varianta toporista (licenta poetica, da?): am acrit cu zeama de varza si am pus mult leustean uscat ca sa il termin.

Avem strelici pentru don’ Puiu, da?

Scriam de mult de primul local, aparut, fireste, la Paris, unde se serveau exclusiv supe si creme. Proprietarul, un anume domn Boulanger promitea musteriilor ca se vor reface, revigora, cu supele sale (restauro, restaurare, asa ceva scrisese pe firma). Asa a aparut denumirea de restaurant, ma rog, povestea romantata e mai lunga si oricum sigur stiati, pur si simplu mi-am amintit.

Asa ca noi ne-am revigorat si incalzit, nu cu un consomme celestine sau madrilene si nici cu o veloute, o banala ciorba a fost perfecta. Vrabiile nu au atentat la ciorba saptamanala, saracutele s-au multumit cu seminte de la Mozzarella.

Stiu ca la Chicago e mai nasol ca la noi, dar parca m-am cam saturat de atata ger, hard roc aleluia.