Desãrare rapidã

M-a intrebat alineeeeeeee de metoda de desarat, am mai scris-o eu pe diverse forumuri dar iaca aici nu am pus-o. Poze nu am sa va dau ca nu am la ce. Metoda se aplica la orice aliment pe care vreti sa il desarati (branza, carne, peste, masline) si o stiu de la laborator de la al batrn.

In apa cat sa acopere ce vrem sa desaram punem sare. Putin, un varf de lingurita, amestecam sa se dizolve, apoi punem ce vrem sa scapam de salinitatea excesiva.

Procedeul se poate repeta daca e cazul. Explicatia e simpla, solutia salina in care punem alimentele tinde sa se satureze si extrage excesul de sare din respectiva chestiune (ca imi tot ies repetitii, sare, salin, mama lor).

In speranta ca va ajuta la ceva, hard roc aleluia si o poza de la Istambul, ca mi-e dor de el, sper sa ajung sa re-pozez cat de curand (asta e de prin 2007).

Ca la mama, ultima strigare

La fel, nu sunt retete, numai niste tehnici strecurate de care mi-am amintit acum (sigur mai sunt pe un forum dar nu am gasit eu) si amintiri din copilarie.

Cum spuneam, sambata se facea mancare pentru o saptamana si duminica ne asezam la masa, musai ceva carne, musai cartofi si in plus ceva de ciugulit sa fie in frigider. Daca tot am fiert fasolea, ciuguleala a constat in fasole batuta (clasic, cu ulei, usturoi si ceapa fripta pe deasupra, nimic deosebit).

Apai la masa era musai de carne si cartofi. Gratar, snitele, friptura. Eu nu am avut chef sa intind mult oalele dar voiam cartofi cu carne asa ca am facut cat mai simplu cu putinta (pe vremuri cam asa se facea totul, simplu).

Bucatele de carne mai grase, cartofi si putin usturoi.

Toate puse in putin ulei la foc cu apa, picurata din cand in cand pana se fac toate.

Cand s-au facut am lasat sa faca si crusta si am pus si usturoiul la final, mai simplu nu se poate.

Daca e cu cartofi, apai merg la Hepi fara numar, ca ieri avu Puiu strelicii la dedicatie, ia fata cu muraturi.

Eu m-am luat cu greu din fata craticioarei, chiar ca amintirile sunt frumoase. Si luminoase ca un cartof auriu in soare.

Daca in schimb se ocupa al batran de snitele (pe atunci era al tanar) le facea metodic si ca la carte. Eu insa mi-am amintit de o emisiune vazuta acum enorm de multi ani cu un japonez sarit de 80 de ani care avea o metoda de care nu mai auzisem.

Asa ca v-o arat si voua si, in cazul in care faceti putine snitele, nu un munte, va sfatuiesc sa incercati macar odata. Sun nemaipomenite.

Clasic, faina, ou, pesmet, eu le-am condimentat numai cu sare (neagra de Cipru ca nu stiu la ce sa o mai pun) si piper. Snitelul nu se bate, trebuie sa fie groasa bucata de carne de porc (asa o facea el, din porc).

Se da de doua ori prin amestec (faina, ou, pesmet) si se pune in ulei rece. Rece-rece.

Apoi se pune pe cel mai mic foc posibil, daca nu aveti mai luati tigaia, o mai repuneti pe foc, fata-verso prepararea dureaza macar jumatate de ora (eu am pus un singur snitel, incapeau mai multe).

Nu stiu de ce si cum ajunsese japonezul la tehnica asta insa asa snitel nici eu nu am mai mancat, indiferent cum facut, crusta e crocanta, interiorul ramane extrem de fraged si zemos si, culmea, uleiul nu se compromite. Deloc.

Restul le-am facut normal, date prin aluat, ca nu era sa ma prinda anul viitor la sapte snitele. Si iarasi mi-am amintit ca la vremea la care disparusera relatiile si carnea de pe masa, trecusem pe parizer pane. Asa ca am facut si doua felii din ala.

Perioada trecerii de la friptura la parizer a coincis si cu trecerea de la gogosi la paine prajita in ulei si data cu zahar. Ma gandesc acum ca, nu, nu regret vremurile apuse, dar parca perioada copilariei, fie ea si dificila pe alocuri, tot numai cu amintiri frumoase revine.

Acum ar fi extrem de ciudat sa mai povestesti chestii din astea copiilor, mai ales ca daca s-ar teleporta in trecut, unde nici vorba de calculatoare, nici curent macar sau caldura nu era pe alocuri, cred ca ar ramane siderati sa vada ca, desi nu erau ipoduri, bipoduri, tripoduri si alte poduri, viata era frumoasa la cativa anisori.

Oare cum om fi rezistat cu alimentele de atunci la cate aud acum despre haleala, nu stiu.

Gata cu amintirile din copilarie (culinareste vorbind) ca vine ploaia, bine-mi pare, in gradina am o floare. De cartof.