Pateuri cu carne si spanac

Ia sa vaz, poate imi iese de o reteta serioasa. Desi am uitat sa ii dau cu gramajul.

Ne trebuie o caserola de carne de vita, morcov tocat sau ras, ceapa (verde am pus eu). Care se iau ele si se calesc in nitel ulei de masline la foc mic.

Amu la curatenia de primavara – vara, mai aveam niste legume la borcan si zacusca de hribi pe fundul unui borcan, le-am pus si pe ele, aici na, normal ca nu e musai.

Se lasa sa scada chestiunea in vigoare apoi se condimenteaza (cu un pit stop pentru potaie, dar asta va arat la final) si se adauga spanacul calit, tocat, scos din borcan, blabla, care cum aveti.

Se lasa sa se racoreasca si se amesteca (sau nu) cu jumatate de ou batut.

Se ambaleaza in foitaj (sau foietaj? ca inca nu m-am lamurit), fireste, Bella. Fiecare cum vrea, eu am facut varianta simpla.

Am uns cu cealalta jumatate de ou batut, am presarat preferatul meu, za’atar (nu zatar, da?), am copt habar nu am la cate grade si cat timp, pana au fost gata.

Taiat, mancat, gata.

Va spuneam ca a avut parte si rororo, ca atata m-a rororo la cap cand se calea carnea de vita, ca inainte de a condimenta, i-am amestecat si ei in orez. Ba i-am dat si o muscatiune. Bonus, poza prinsa in liniste cand dormea dupa masa jivina, hal de somn cu dintii ranjiti, ma si speriai, am crezut ca a crapat.

Trecem la rubrica de INFO diverse.

Am vazut un film documentar la HBO despre macelarirea delfinilor in Japonia in Taji.

Trebuie sa ai ceva inima in tine sa vezi documentarul, este impresionant, cu o desfasurare de trupe fantastica, lupte surde si imagini de groaza, ba in plus, mi s-a confirmat ca marii bulangii de la organizatii care inghit fonduri gigantice, gen grinpis (inadins nu scriu numele corect, da-i pe golful Taji de nenorociti) nu au nici o apasare. Numai actiuni disparate, individuale, sustinute de cate un nene cu bani si de oameni inimosi care au avut si ghinionul sa vada cu ochii lor delfini murind in chinuri groaznice dupa ce, cei alesi pentru delfinarii sunt vanduti cam cu 150.000 de $ bucata. Urmariti reportajul, pe mine m-a socat nitel (mai mult).

Info 2 e ca am uitat aparatul, dar am mancat in carciuma din gara (cum iesi de la bilete, usor dreapta, au si terasa). Dom’le, da, nu zic de pret, caci va imaginati ca e de gara, nici de atmosfera, caci e asisderea, voiam numai sa va spun ca mancarea e nemaipomenit de buna, am luat chestii simple, cartofi cu oua si branza si gustare calda de impartit la mai multi (gujoane de pui, crochete de cascaval, ciuperci, nitica salata de varza, ficatei). Toate executate impecabil, ba chiar unele chestii din gustare, mult mai naspa le-am mancat la carciumi cu staif.

Astea, berile reci (in numar de patru) au costat 30 si am uitat cat de lei. Daca ar fi gara langa mine as iesi mai ieftin ca acasa.

Mai aveam ceva de soparlit dar am uitat ce. Imi aduc eu aminte. rororo

Kimchi

Stiu ca sunt mai multe variante, de fapt a scris destul de multe Radu Popovici despre Kimchi asa ca nu mai reiau si eu, cititi la dumnealui pe site.

ps: nu mai spuneti nimanui, dar eu doar am asistat, desi e facut aici, nu m-am atins de nimica, mi- fost frica.

Ingredientele noastre au fost: varza chinezeasca (napa), ceapa verde, sare grunjoasa, fulgi de ardei iute, sos de peste.

Ceapa se taie mai mare, la fel si varza (nu, nu de mine).

Se amesteca totul, mai putin varza (nu de mine, nu bag eu minile in asa ceva).

Se pune si varza si din nou se amesteca, fara a se framanta. Eu nu am participat la amestecat dar am gustat de mi-a iesit fum rosu pe urechi, ca in Tom si Jerry.

Se lasa vasul acoperit cu un prosop sa fermenteze kimchi-ul. Lasa multa zeama, la mine a stat la zacut doua zile si a fost gata.

Se indeasa in borcane (nu, nu de mine ) si gata. Zeama ramasa am pus-o in supa anti-raceala. Olioooooo. Ce parasinusi si parascovenii.

Am prestat si eu, ce aveam pofta, pateuri cu varza si varza ramasa a mers cu carnati, ce a ramas, la congelator, substrat la sarmalele care vor veni.

Si-am incalecat pe-o … si-am incalecat si v-am spus povestea kimchi-ului asa, pe scurt, sa nu ne surmenam cu astenia asta de primavara si gripele pacatoase. rororo

Mâncare de cartofi cu praz şi cârnaţi

Se poate face şi de post, fără nici un cârnat, e delicioasă, ideea e tot de la mâncarea aia rece, mama ei, că m-a îmbolnăvit, ceapa şi prazul înăbuşite aşa ies delicioase.

Ştiu că am idei puţine şi fixe, ghinion. Aşadar ne trebuie praz (merge şi cu ceapă tăiată mai mare), carne din cârnaţi (sau cârnaţi tăiaţi), cartofi, vin alb, sec, dacă nu vă place să îl beţi mai bine nu îl puneţi în mâncare, pastă de tomate (eu am pus bulion amestecat cu ardeii ăia iuţi care au făcut ditamai drumul de la o mamma din sudul Italiei, via Elveţia pâna aici, voi puneţi ce găsiţi în zonă, roşii să aibă în compoziţie).

În plus sare, piper, foi de dafin.

Mai întâi se pune prazul la înăbuşit cu pasta de cârnaţi (sau fără) şi cu ceva sare. Ceva mai multă, cartofii trag sarea.

Mai rescriu odată, în cratiţa aia de fontă parcă mâncarea asta banală, nu thai, nu indiană, nu nouvelle cuisine, are un gust mult mai bun decât în orice tingire nouă din dotare.

Aşadar dacă e, dacă aveţi, dacă puteţi şi nu va e că vă faceţi de ciocolată cu puţin la sută cacao, cratiţa de la bunici e excelentă.

Când prazul s-a înmuiat îl stingem cu vin. Când s-a stins de tot, punem deasupra cartofii (curăţaţi şi tăiaţi după plac, dar cu tot cu apa în care au lăsat amidonul). Punem şi foi de dafin şi piper şi lăsăm să fiarbă cartofii. Ăştia săpunari nu se răsfierb, nu e problemă de timp. Cei albi cam în 15 minute sunt gata.

Când sunt gata punem amestecul de pastă de roşii (bulion, ce vreţi din gama asta) cu iuţeala de rigoare (sau fără).

Şi dacă tot nu mă întrebaţi, va spun eu, merge de rupe cu castraveţi muraţi.

Voiam să vă mai împărtăşesc nişte bucurii, dar aşa tare m-am supărat pe ce a păţit Costachel, că mi-a trecut cheful. Pe dânsul nu îl cunosc, nu îmi permit măcar să vorbesc mai tete-a-tete cu dumnealui (virtual, desigur) şi alţii îşi permit să facă rău unia din puţinele locuri în care se pot purta discuţii constructive, păcat.

Don Costachel, va dedic mâncărică asta banală dar bună. Şi un pahar de vin alb şi sec, altul nu am.

Un fel de dobrogeana

Când am făcut dobrogeana de data trecută, byu (de pe Culinar) mi-a vândut un pont. Pe care l-am folosit (deşi credeam că o să o trec la rateuri, după aspectul preliminar, a avut dreptate, e bun pontul).

Hotărâtă să o fac cum a zis ea, am plecat după aluat de plăcintă, nu avea Eugen, aşa că am revenit la foietajul din congelator. Ce am folosit eu: brânză (un amestec de caş de vacă, burduf, telemea), ouă, iaurt şi mărar. Până la urmă în compoziţie puneţi ce vreţi, ideea e de tehnică.

Nu, nu tehnica mea nerăbdătoare şi defectuasa pe care o să v-o arăt ci cea pe care mi-a spus-o byu.

Aşadar am întins foaia de aluat cu făcăleţul de mămăligă (cum sunt imprastiace la făinoase, folosesc hârtie de copt, nu pun făină pe masă, nici ulei, nici nimic). Şi am trântit umplutura acolo.

Am rulat şi am încercat să dau (de n-aş mai fi încercat) o formă de U drăciei. Treabă uşoară, dacă aş fi avut aluat de plăcintă, aşa mi-a ieşit o măgărie. Ei bine am înfofolit-o în foaia de copt să îi dau o formă. Nepriceperea mea nu are legătură cu pontul dat de byu care e meseriaş.

După o vreme am început să mă uit la forma indefinită, asemănătoare cu o copită de porc obez sau cu un crab antediluvian, depinde de imaginaţie. Aici am început să fac ce mi s-a spus, am stropit cu lapte plăcinta. Eram sigură că nu iese nici o … brânză.

Zic lasă, o pozez la traume.

Băi avu dreptate fata, deşi ea a spus că se pune laptele la final şi se lasă drăcia acoperită, eu am stropit-o din când în când, că prea se crăcănase aiurea. Nu a ieşit fumoasă, dar gustul e exact ăla de mi-l amintesc eu, de la malul mării, plăcinta care se desprinde în fâşii.

Trebuie să încerc şi cu foi de plăcintă, deşi asta mi se pare exact ca aia pe care mi-o amintesc.

Rezumatul ar fi aşa: se face o umplutură de brânză (după plac), se umplu foi de plăcintă, se înghesuie în tavă şi, când e gata cât de cât lucrarea se acoperă cu lapte şi se lasă în pace acoperită jucăria. Sau la cuptor, zic şi eu. Oricum, chestiunea haotică pe care am făcut-o eu este exact desprinsă din amintiri din copilărie de la Eforie, hard roc aleluia şi mulţumiri de sfaturi byu.

Iacă şi varianta matinală, rece, până la urmă nu a fost de traume.

Prajitura cu malai si alte parascovenii

Iaca bogata limba romana si incurcate caile ei, acum doi ani cand am fost la Bacau am trecut prin Barlad sa o las pe maica-mea la niste prieteni. Care au invitat-o, nici mai mult nici mai putin la o “prajitura cu malai“.

Fireste ca a spus ca ii e foame de mancare si ca nu prea mananca dulciuri pana se lamurira, de fapt era vorba de carne fripta cu mamaliga. Cum ramasesem cu gandul la coasta aia lasata nemancata la Bacau am facut si eu “prajitura cu malai” (stiu, o sa spuneti ca nu e reteta, ei si ce daca).

Am folosit niste carne de porc primita in dar de prin vecini, sare si usturoi. Si am facut si malaiul simplu, in apa cu sare.

Daca e slaba carnea puteti pune si ulei, eu nu am pus ca era impanata. Asa ca am fript carnea cu putina apa, foarte putina, cand s-a rumenit am stins focul, am pus usturoi pisat si sare.

Cu maliga si muraturi, nimic nu mai trebuie. Poate niste vin.

Am mai facut o ciorba de perisoare, mai aveam carne pregatita pentru sarmale ramasa de la craciun. Acuma daca nu gasiti toate ingredientele, vanat, ghebe, stiu si eu, asta e.

Asa ca in rest pot zice ca am facut o ciorba “taraneasca” de perisoare (m-am prins, taraneasca e daca tai legumele mai mari), adica am inabusit nitel zarzavatul de ciorba plus o rosie plus pasta de ardei iute, am pus apa si apoi, cand legumele erau destul de fierte, perisoarele.

La final am acrit cu zeama de varza si am pus leustean din belsug. A iesit picanta rau. Sau bine.

Si cu smantana, pai ce.

Iaca inca o treaba care ne place mult, sandwich-uri in foietaj. Asta a fost de cumparat dar se pot face si in casa ca niste pateuri mari care apoi se umplu cu unt, sunca si cascaval si se redau la cuptor. Ne plac mai mult ca sanwich-urile clasice

Si cateva cumparaturi misto. Un Roquefort, marca lui Mega Image. 13.59 ron.

Onctuoasa, excelenta.

Nu am mai gasit roze de Provence dar dadui peste asta, tot bun, cam 25 de lei, mai scump nitel.

Si file-ul asta de ton, super, made in Tailanda. Scump, doamna, scump, 16 lei, luai de curiozitate, o data nu se pune.

In rest, dupa cum stiti, petrecerea continua afara. Ieri a nins de la 5 dimineata pana pe la 12 noaptea.

Cu hard roc aleluia-ul de rigoare dedic piesa de incheiere Rivericai, asta pentru ca, tot de pofta, am sa fac si varza calita aproape ca cea mancata la ea Pai ce, cand vin din alte tari nu vin cu retete de acolo? E iaca asa si amu.

Ia Riverel.